sâmbătă să fie ziua anti-hi5

[am înţeles mai nou că dacă nu ai cont pe hi5 e ca şi cum ai trăi pe o altă planetă.]

Săveni, oraş peste care s-a aşternut praful

„Amintirea cea mai importantă, de pe meleaguri botoşănene, este priveliştea ce mi s-a deschis în faţa ochilor, atunci când dintr-un autobuz, de pe vârful unui deal înalt, am văzut orăşelul Săveni ghemuit în vale şi, paradoxal, pentru că nu-l iubesc pe Gorki, mi-am adus aminte de un sat situat precum o cicatrice în podul unei palme prea crăpate, în clipa acea mi-am dat seama că din Săveni se iese foarte greu iarna. Apoi am priceput că se iese foarte greu în orice anotimp. De fapt, abia acum mi-am dat seama, ieşirea nici nu era necesară. Important este omul şi nu locul. Dacă aş fi rămas al Săveni, probabil aş fi scris şi tradus aceleaşi cărţi. Poate că le-aş fi publicat mai greu…”

Fragmentul de mai sus este preluat din revista „Hyperion” (2 /2004) dintr-un dialog între scriitorii Liviu Apetroaie şi Emil Iordache. Lui Emil Iordache îi aparţin amintirile şi tot el afirma: „Vine potopul. Dacă nu cumva a şi venit. Unii ştiu să înoate.” Înotul nu l-ar fi ajutat cu nimic pe Emil Iordache pentru că pe 13 octombrie 2005 sufletul său urca în luntrea lui Charon; nu avea împliniţi 51 de ani. Viaţa şi-a dedicat-o scrisului (eseuri, critică şi istorie literară) şi traducerii din literatura slavă. Săveniul este amintit ca un orăşel din care nu se mai poate ieşi, dar nu un oraş fantomă, cu toate că aici timpul pare a se fi oprit (lăsând deoparte noile tehnici şi tehnologii prezente la tot pasul). Oraşul trăieşte (încă) în anonimat, iar vechime urbei (care a fost declarată oraş în anul 1968) este dată de gol de un obicei ce s-a păstrat de la locuitorii din satele învecinate aduşi după anii ’60 pentru a lucra în industria (pe atunci în dezvoltare) ce se dezvolta pe lângă mai multe secţii ale cooperaţiei meşteşugăreşti, o fabrică de caşcaval, autobaza de transport etc. Oraşul e mic, locuitorii se cunosc între ei şi veştile circulă repede. Zvonistica este ocupaţia de bază a multor cetăţeni, bârfele locale de tot felul se propagă cu o viteză mai mare decât celebrele „ştiri ProTv de la ora 5 ”.

Un timp, la Săveni apărut un săptămânal, „Gazeta de Săveni” care încerca să ofere locuitorilor porţii de informaţie şi cultură. Apariţia „Gazetei…” a fost de bun augur: unii tineri găseau alternative monotoniei şi plictisului cotidian scriind câte ceva pentru ziar, fie că era vorba despre poezie, proză, eseu sau exerciţii gazetăreşti. Dar dacă răsfoim acum câteva numere din anul 2000 (când a fost înfiinţat ziarul) descoperim ştiri încă actuale: „Apa rămâne încă o problemă nerezolvată” (7 octombrie), „Atenţie, muşcă şi-s mulţi!” (21-28 octombrie) – despre numărul crescut al câinilor vagabonzi sau „Cale ferată fără tren”: „La intrarea în Vlăsineşti, calea ferată ce leagă Dângenii de Săveni a fost pur şi simplu smulsă din terasament din pricina alunecării de teren. Deşi a trecut ceva vreme, CFR-ul nici nu se gândeşte să o repare. Probabil că investiţia nu merită. Să aşteptăm să se surpe şi Gara?”. Pe 5 iulie 1991 se inaugura linia CF Dângeni – Săveni şi gara din Săveni (cea mai modernă din judeţ la acel moment…). După 17 ani, cunoaştem cu toţii situaţia căii ferate şi a gării: încă aşteptăm să se surpe gara pentru că de calea ferată s-au ocupat câţiva locanici: traversele de beton sunt numai bune pentru a face o alee – dacă stai la casă, iar şinele, dacă tot le-ai tăiat ca să iei traversele le poţi duce la fier-vechi să le vinzi. O altă ştire care astăzi strârneşte hazul localnicilor este următoarea: „Vom avea căldură la preţ de tranziţie interminabilă”; pe atunci încă funcţionau cele două centrale termice din oraş ce asigurau căldura pe timpul iernii celor peste o mie de apartamente.

Un ultim titlu la care vom face referire din „Gazeta de Săveni” este: „Cultură…nu glumă” (30 octombrie- 4 noiembrie 2000), unde se spune: „Săvinenii au două case de cultură. Una care se prăbuşeşte din cauza vechimii, cealaltă din cauza reformei”. Situaţia a rămas aceaşi şi în anul 2008: o casa de cultură ce serveşte ansamblului folcloric „Floarea-soarelui” ca loc de repetiţie (ansamblu care a obţinut numeroase premii regionale şi naţionale la concursurile de profil), iar din a doua nu vedem decât fundaţia, mediul propice dezvoltării culturilor de bacterii şi spaţiu de odihnă pentru maidanezi.

Paradoxal, Săveniul mai reuşeşte să respire tocmai prin cultură. În afară de câteva scandaluri politice şi prezentări în mass-media despre „Patria tizicului” sau „Gara prin care nu trece trenul”, despre orăşel se răspândesc informaţii cu privire la rezultatele elevilor la concursuri şcolare şi extraşcolare, despre lansări de carte ale autorilor locali sau expoziţii găzduite de Muzeul de Arheologie.

De pe băncile liceului din oraş (care anul acesta serbează semicentenarul) au debutat editorial elevii Bogdan Romaniuc (cu placheta de proză scurtă, „Clopotul mut”, 2001) şi Cătălina Buhaciuc (cu volumul de poezie „Peştera ascunsă”, 2007. Alţii s-au remarcat la concursuri literare judeţene şi naţionale (trofeul concursului de poezie „Aripi deschise” a ajuns în doi ani consecutivi, 2006 şi 2007 la elevii Liceului din Săveni).

Lipsa alternativelor pentru tinerii din Săveni şi atitudinea miserupistă a părinţilor indiferenţi faţă de actul cultural mă duce cu gândul la afirmaţiile poetului (de origine botoşăneană) Dan Sociu: „Cunosc zeci de adolescenţi botoşănenicare scriu poezie dar se tem să o mărturisească. Pentru că trăiesc într-un târg cu mentalitate de curvă, un târg unde indivizii care câştigă peste 1000 de euro pe lună nu au nicio carte în casă. Să spun şi eu, ca Lucian Pintilie, lasă-i, mă, să moară proşti? Dar copiii lor ce vină au?”. Apoi mă gândesc că afirmaţia e valabilă nu doar pentru Botoşani sau Săveni ci pentru fiecare oraş din România, în epoca globalizării şi promovării inculturii.

Într-un un târg provincial evenimentele cultural – artistice sunt rar întâlnite, dar la Săveni, cel puţin o dată la doi ani se ţin „Şezătorile iernii” cu scriitori şi artişti botoşăneni, dar şi tinere talente locale şi Festivalul „Miahil Sorbu”. Evenimente se pot considera şi lansările de cărţi ale unor autori locali (Traian Calancea, Boris Ioachim, Lucian Alecsa),expoziţiile de grafică şi pictură semnate de Emil Karannica, spectacolele oferite de ansamblul „Floarea-soarelui”, şedinţele de cenaclu sporadice ale liceenilor sau dezbaterile moderate de Bogdan Romaniuc, apariţiile revistelor „Jurnal Şcolar” (revista elevilor de la Şcoala Genreală Nr. 1 coordonaţi de profesoarele Florica Nechifor şi Elena), „Geopolis” (revistă cu profil geografic coordonată de profesorul Dumitru Pancu apărută ca urmare a cercetărilor şi observaţiilor membrilor Cercului de geografie Geopolis ) , „La Petite Gazette” (revistă de franceză apărută sub îndrumarea profesoarei Alina Ilie).

Săveniul nu ştie să îşi păstreze memoria (lipseşte o culegere din folcorul local despre care se fac referinţe în Monografia Comunei Vlăsineşti scrisă de profesorul Gheorghe Burac), iar clădirile ce ar trebui să amintească de câteva personalităţi locale nu o fac. În acest sens, pe localul Grădiniţei „Pinochio” nu se găseşte o placă comemorativă să specifice că in acea casă s-au născut fraţii Alexandru şi Mihai Ciucă; casa în care s-a născut scriitorul Valeriu Emil Galan este astăzi un bar care nu aminteşte cu nimic de autorul romanului „Bărăgan”, iar liceul din oraş poartă numele „Grupul Şcolar Dr. Mihai Ciucă” deşi ar fi fost cuvenit să poarte numele „Fraţii Ciucă”, ambii având o importanţă deosebită în medicină (veterinară şi umană), cum e cazul Colegiului Naţional „Fraţii Buzescu” din Craiova . Rareori când se vrobeşte despre oraşul Săveni se face referire la personalităţi contemporane născute aici (traducătorul Emanoil Marcu şi eseistul Cristian Bâdiliţă).

Se mai întâmplă vara ca oraşul să fie „asaltat” de turişti, botezaţi de localnici „moştenitori”, evrei care au părăsit localitatea după anul 1948. Din parfumul târgului evreiesc de la începutul secolului al XX-lea, când populaţi evreiască depăşea ca număr romanii, nu au rămas decat case specifice (pe străzile Tudor Vladimirescu şi 1 Decembrie), cimtirul evreiesc, sinagoga şi câteva beciuri mari săpate sub stradă, beciuri care au dat naştere unor legende locale; localnicilor le place să creadă că oraşul este traversat de tuneluri ce leagă diferite obiective importante (Biserica Sf. Gheorghe, Biserica Sf. Neculai şi Muzeul de Arheologie, un ratoş vechi a cărui vechime s-a pierdut odată cu trecerea anilor), când de fapt este vorba doar despre câteva beciuri.

Oraşul intră în categoria „oraşelor de cinci minute”: în cinci minute poţi traversa Săveniul dintr-un capăt în altul. Dar chiar şi aşa, observi, la finalul plimbării că pe pantofi s-a aşternut un strat gros de praf. De fapt, nu pantofii sunt de vină, ci oraşul: peste Săveni s-a aşternut praful, iar oraşul abia mai aruncă, din când, în cand, câte un semn de viaţă.

Un oraş, noaptea…

Bogdan Romaniuc

Noaptea, pe o stradă plină de gropi care crează imaginea unui şantier pustiu, miros de gunoaie în putrefacţie şi figuri grăbite de câini vagabonzi, cupluri gălăgioase ce se mişcă ca într-un furnicar gata să erupă de îmbâcseală, chipuri şterse de fum de ţigară şi băutură, plete lungi ce ascund crotale aurite – semnul distinctiv al sclavilor;
… noaptea, în oraşul meu murdar şi… „trist”.
Baruri şi discoteci pline de fum şi miros greu de transpiraţie murdară, beţivi ce-şi poartă cu greu carcasele putrezite de alcool, scene de mahala şi închisoare.
…noaptea, într-un oraş murdar şi…trist.
E foarte târziu, liniştea coboară încet şi zgomotele se pierd ademenite de întuneric. Paşi grăbiţi se mai aud pe stradă, … doar câţiva paşi, … atât, … noaptea…
În zori va răsări soarele, în oraş şi poate … în sufletul meu…

(din „Clopotul mut”)

nu mănânc şi nu dorm

"i wish i could be close to you..."

acelaşi eu şi maniera
mea insuportabilă. furtună
care ne îngroapă într-un sicriu neîncăpător

chiar nu mai contează
e la fel de personal ca atunci când eşti înjurat de mamă
textul acesta se vrea acea mână de ajutor
uneori satisfacţie care să te scoată din starea de căcat în care te afli

eşti la fel de slabă ca înainte să te îngraşi
-am reuşit să te fac să mai zâmbeşti
te rog, şterge puţin obiectivul webcamului
acu nu-ţi văd ochii
noaptea nu o văd pe sor-ta când face sex
dar ţie-ţi aud lacrimile
"i wish i could be close to you"
iar gândurile mele fredonează
"so close nomather how far"
pot să zic
suntem pe aceaşi lungime de undă
dar prindem posturi diferite

de data asta nu am înţeles nimic
nici noapte bună
nu am avut nici un sărut cerşit
nu am câştigat nici ploaia la cărţi


în loc de motto, vorbele lui Rzv:
RzV SyW: ce mai astepţi
RzV SyW: eu n-am mai scris de o lună
RzV SyW: şi încerc să evit
RzV SyW: e ca la labă
RzV SyW: când îţi dai drumu'
RzV SyW: păi curge frate

în tren

ea se lăsă îmbrăţişată de scaun
îşi învelea trupul într-o piele tot mai largă
să arate ca şi cum dumnezeu ar fi
făcut-o după chipul şi asemănarea lui

Osetia de Sud - Kosovo-ul de la Marea Neagra

11 august:
-armata georgiana se retrage din osetia de sud

-rusia ocupa orasul gori

12 august:
-rusia continua focul de arme, atat in regiunea separatista cat si in status suveran georgia.

pe ce a mizat georgia in acest conflict, nu ne putem da seama. la un moment dat georgia avea 2000 de soldati in iraq fiind a patra putere militara pe acel front.in plus instructori militari si soldati americani au stationat si inca stationeaza in georgia. iar georgia este tranzitata de conductele de petrol si gaze naturale dinspre marea caspica (azerbaijan). poate ca aceste elemente l-au facut pe saakasvili sa creada ca in caz de agresiune din partea rusiei va interveni s.u.a.. nu a fost asa, in momentul de fata alterarea relatiei rusia-s.u.a. ar fi nu doar reluarea razboiului rece (de data aceasta in caucaz) ci disparitia de pe harta politica a lumii a catorva state.

prin aceasta interventia armata, rusia nu a demonstrat mai nimic: europa inca este dependenta de gazele rusesti; armata este pregatita pentru interventia in oreice moment; nu poti iesi prea usor din sfera de influenta ruseasca pentru a accede la democratie originala.

imi este greu sa ma gandesc la altceva: in 1944 trupele rusesti au intrat in romania si au "eliberat-o"; s-au retras apoi in 1958 dar li s-a simtit rasuflarea in ceafa pana in decembrie'89. in acest caz, la ce ne putem astepta in privinta viitorului georgiei?

pe 12 august, dupa 5 zile de la inceperea conflictului militar rusia - georgia, bilantul numara peste 2.000 de victime civile si 30.000 de refugiati, cateva avioane militare rusesti doborate si thinvali (capitala osetiei de sud) distrusa in totalitate ;un cameraman olandez si un reporter georgian au murit în raidul care a vizat gori.

ca o stire de ultima ora, acest conflict alimenteaza alte regiuni (separatiste) aflate in situatii asemanatoare: oficialii din transnistria anunta ruperea legaturii cu republica moldova in urma refuzarii chisinaului de a lua o pozitie in legtura cu situatia georgiei.

UN NOU CONFLICT ARMAT : Rusia ataca Georgia

o stire de ultima ora: aviatia ruseasca bombardeaza capitala statului Georgia dupa ce armata georgiana a ocupat 8 sate din Osetia de Sud; Rusia, inca o supe-putere politica si militara ce isi permite aproape orice, in timp ce Georgia este un stat mic, iesit din sfera de influenta ruseasca, cu orientare democrtica si aspiratii la NATO;

RAZBOI IN CAUCAZ

conflictul a pornit noaptea trecuta (7-8 august) cand aviatia georgiana a bombardat diferite locatii; oficialii rusi raporteaza victime in randul civililor si soldatilor.

presedintele rus, Dimitri Medvev a convocat convocat Consiliul National de Securitate pentru a discuta despre situatia din Osetia de Sud, iar premierul Vladimir Putin a declarat ca actiunea din seara trecuta nu va ramane fara raspuns; in replica, George W. Bush cere rusilor incetarea imediata a ostilitatilor; la fel si presedintele georgian, Saakasvili, dar in acelasi timp, cere mobilizarea totala a armatei georgiene.

aviatia rusa a bombardat orasele georgiene Gori si Kareli.

Oficialii din Georgia sustin ca au intervenit in republica separatista Osetia de sud pentru a restabili ordinea constitutionala in regiune, in timp ce Rusia sprijina separatistii si doresc autonomie si autoguvernare pentru republica Osetia de Sud, care din punct de vedere juridic (si conform drepturilor internationale) apartine de statul Georgia (la fel ca si regiunea Abhazia). Osetia de sud este sprijinita de Rusia, care a intervenit cu investitii in infrastructura, dorind ca dupa autonomie republica sa se uneasca cu Osetia de Sud.

conflictul dintre Georgia si Rusia pe tema Osetiei de Sud a atins un punct maxim odata cu razboiul civil dintre anii 1991-1992, soldat cu peste 300 de victime. conflictele au continuat si in anii: 2004, 2006.

de remarcat ca Ucraina, Georgia si Azerbaijan coopereaza impotriva influentei rusesti.
......................................................................................................................................................
conflictul ia o noua intorsura din moment ce 50 de tancuri rusesti au ocupat capitala Osetiei de Sud (o regiune cu putin peste 3.000 kmp si 70.000 de locuitori) si a intervenit si infanteria.

"acest roman fierbinte scris cu moartea în gât"

Nelegiuitul amant, Lucian Alecsa

De la primul contact cu romanul scris de Lucian Alecsa, fără a deschide cartea, doar privind coperta găseşti amprenta specifică autorului; titlul, „Nelegiuitul amant” continuă ideea (aparentă) pornită de celelalte două romane ale căror titluri duc cu gândul la sfera juridică („Recurs la joc secund”, 2000 şi „Judecătorul”, 2005).
Asemănările continuă în paginile romanului, prin secvenţele fantastice (un termen mai potrivit ar fi „metafizice”): fie că este vorba despre exeprienţa personajului-narator din „Recurs la joc secund” al cărui suflet este capturat de către pictorului Emil într-un tablou (episod ce aminteşte de romanul „The Portret of Dorian Gray ” , Oscar Wilde), fie că este vorba de judecătorul Paul Racu (cunoscut ca scriitor drept Pablo Racu) cercetat pentru dispariţia unui concetăţean ca urmare a publicării unui roman, „Faima de dincolo de moarte” în care personajul , inspirat din realitatea rodeşteană, moare subit (se poate face o aluzie la cazul Arthur C. Doyle, creatorul personajului Sherlock Holmes, când autorul a primit ameninţări serioase după ce într-una din creaţiile sale publicate l-a ucis pe Sherlock Holmes); fie că este vorba de trăirile şi transformările lui Lixandru Alecsandu.
La baza romanelor stă afirmaţia „Nu se poate, lumea-i pe dos, ce caut eu în aceste loc care nu-mi este cunoscut?” (afirmaţia lui Pablo, „Judecătorul”, pagina 183). Universul creat de Lucian Alecsa înglobează târguri de tip cimitir, săli de judecată, ospicii, baruri („La Profesor”; „Raiul boschetarilor”, „crâşma lui Herşcu”), psihopaţi, curve, artişti decăzuţi sau misterioşi, orăşeni rupţi de realitate, oameni pasivi şi mereu o entitate ce nu interacţionează cu personajele, dar care îşi face cunoscută prezenţa prin diferite manifestări fantastice.

„tânărul trubadur ce-mi cântă la priveghi”

Lixandru Alecsandru este un scriitor, în vârstă de cincizeci de ani, singur, cu doi copii pe care i-a abandonat şi care face gazetărie pentru a se întreţine. În primele şatezeci de pagini ale romanului este descris un episod monoton din viaţa lui, urmat de întâlnirea şi iniţierea în arta bahică a vecinului Valentin, o avalanşă de gânduri şi sentimente stârnite de întâlnirea cu Ofelia (tânără avocată) şi Gina (tânără profesoară), vulgaritatea celor două dame, aerul mustind a alcool din „raiul boschetarilor” , intrarea în scenă a unui cerşetor descurcăreţ - boschetarul Vasile Dulgheru, a unui coleg de redacţie cam băgăreţ, eşecul în flirt al ziaristului trecut de cincizeci de ani, atmosfera creată de tinerele versate, toate culminând cu o surpriză: apariţia unui personaj ce seamănă leit cu Lixandu Alecsandru , dar care arată mult mai tânăr, ca un posibil fiu „din flori” de existenţa căruia ziaristul se dezice şi care dă peste cap viaţa lipsită de giji a ziaristului.
Următoarele câteva pagini adună şi frământă coca formată din gândurile unui personaj ce suferă o metamorfoză (asemănătoare transformărilor din romanele precedente) : „Pătimaşe convulsii, mă strânge pielea ca o cămaşă de forţă, sufletul îmi înoată într-un mucilagiu greţos, sunt conştient de tot ce-i în jurul meu, îmi priveam mâinile(…), totul era în ordine, da, eram tot eu, numai că mă simţeam un străin în propriul meu trup, sau poate gravitam intratrupesc, tot eu eram orbita, dar şi punctul mişcător de pe ea, ciudat, mai concret, eram ca un spasm, o pulsaţie, nu mai eram subiectul, eram însăşi mişcarea, nu ştiu dacă vi s-a întâmplat să nu-ţi mai recunoşti propria ta persoană, jucam doar rolul unui Lixandru Alecsandu, cică aşa m-ar chema, ce-şi cunoaşte în amănunt personajul pe care trebuie să-l ducă în cârcă, să iasă cu el pe scena lumii şi să se identifice cu el până la suprapunere (…) ”



Personajul supus transformărilor foloseşte procedeul introspecţiei, cercetează fiecare „colţ” al sufletului , analizează, trage conculzii, explică rolul sufletului: „nimeni nu-şi poate defini întregul fiinţei sale, eu mă aştept să fiu altfel, mă târăsc pe brânci ca un melc cu sufletul în spinare, ce casă poate fi mai superbă decât sufletul? aici există cel mai mare confort, acum nu prea sunt sigur cine pe cine duce în cârcă (…)” şi se avântă dincolo de psihanaliză, trece pe tărâmul filosofiei, cu reflexii thanatice: „ce finit zemos poate fi infinitul! moartea se furişează încă de pe când suntem embrioni, din acel moment începe să ne moşească, ne îmbărbătează, ne leagănă, când ajungem să ştim pe ce lume trăim ne aruncă primele iluzii (…) ”

„nelegiuitul intrus”

Paranoia provocată de prezenţa misteriosului personaj (în intimitatea casei audeo o voce: „-Ascultă, babalâcule, nu cumva pe mine mă cauţi? Te văd tare răvăşit…” pe care iniţial o consideră iluzie) îi dezvoltă simţurile („Pe holurile blocului se auzeau voci de bărbaţi, simţurile îmi intraseră în alertă, urechile îmi erau ciulite ca ale unui iepuroi”), îi pulsează în vene teama, dublată de singurătate (înainte de a le întâlni pe Gina şi Ofelia, Lixandru întrerupese relaţia, bazată în principal pe satisfacerea nevoilor carnale şi mai puţin pe sentimente, cu doctoriţa Evelina, nimfomană mereu în căutarea de noi senzaţii şi experienţe). Acum îşi doreşte compania boschetarului Vasile Dulgheru care i-ar mai umple timpul şi i-ar limpezi gândurile. Criza capătă noi conotaţii, îi răscoleşte şi scoate la iveală gândurile şi sentimente îngropate adânc în conştiinţă: „Până la această vârstă n-am comis niciun lucru major; am transcris câteva gânduri aiurite, cică s-ar numi cărţi, dar pe care nu le citeşte nimeni, am făcut doi copii pe care i-am abandonat ca ultimul om, în rest nimic”; monologul vocii străine îi aduce reproşuri, vorbeşte despre un tot unitar care trebui să dispară, fiecare să se descurece pe cont propriu. Astfel Alecsandru ajunge la gândul sinuciderii: „Sinuciderea ar fi o eliberare,o evadare din corsetul insuportabil al corpului, m-aş linişte de-a binelea” limpezit de somnul neliniştit şi considerat „reînviere”. A doua zi gândeşte la rece şi trage concluzii pertinente în legătură cu neliniştile lui: „am să-i fac în ciudă nelegiuitului, n-am să-i dau satisfacţia să mă vadă în ştreang(…)” sau „mă voi strădui să mă răsfăţ în lărgimea gândurilor, o să-i fac în ciudă nelegiuitului intrus.” Începe să ia în considerare faptul că trăieşte iluzii , acest nelegiuit, chiar şi Gina fiind doar plăsmuiri ale propriei imaginaţii cu rolul de a-i colora viaţa.
Vasile Dulgheru, boschetarul, nu este doar un cerşetor mizer ci şi vocea conştiinţei ziaristului aflat în pragul nebuniei:
„ –(…) individul pare dubios. Cică şi seamănă leit cu mine.
- Dar ce, tu nu eşti dubios? Ha…ha…poate te urmăreşti singur, mai ştii ce ai în cap. (…) Toate astea-s doar în mintea ta, poate că nici nu există un asemenea individ. ”
În acest caz, conştiinţa este activată şi provocată de o sută de grame de votcă şi vrea să pună în ordine gândurile celui confuz, să înlocuiască pustiul din suflet: „Nu te las cu una, cu două, descarcă-ţi sufletul şi apoi pleacă unde vezi cu ochii. (…) Nu uita, tu m-ai provocat.”
La un moment dat, luciditatea îl cuprinde le Lixandru care ia în calcul varianta că mintea îi joacă feste: „Of, Doamne, cât o să mă chinui cu fantasmagoriile mele. Mă simt tot mai departe de realitate, chiar dacă înot zilnic în ea.”


„mi se fură destinul, secundă cu secundă”

Necunoscutul îi lasă, într-una din zile o scrisoare în cutie poştală şi îl inţiinţează pe Alex, băitaul lui Valentin, despre demersurile sale de a-l întâlni pe Lixandru. Scrisoare ridică noi semne de întrebare, dar aduce şi anumite lămuriri: „Ce-ar fi să fie vorba de un singur destin plagiat de unul dintre noi? Cu siguranţă, doar eu pot fi plagiatorul”, apoi aminteşte de copilăria petrecută într-o casă de copii, despre revelaţia întrebării „cine sunt eu?”, despre descoperirea lui Lixandru –cel care ar trebui să îi fie tatăl (pentru că este o legătură prea strânsă între existenţa şi gândurile celor doi), iar ca actualitate, despre faptul că s-a îndrăgostit de Gina. Letura scrisorii pune naratarul acţiunii într-o mare dileme şi îl provoacă la brain-storming; apar ideile de conspiraţie, complot, regret că şi-a părăsit copii, înjosirea la care s-a supune dacă ar răspunde scrisorii sau dacă l-ar întâlni, iar calea de scăpare pentru toate acestea ar fi sinuciderea. Deodată pierde şirul gândurilor şi se trezeşte pe un pat străin. „Tulai, Doamne, că bine arăţi, uite aşa învie mortul(…)” este replica lui Valentin, cel care l-a adus la spital în urma unei supradoze de Rudotel (Rudotel, comprimate, conţine medazepanum, se foloseşte pentru susţinerea tratamentului în stări de agitaţie, agresiune şi anxietate, în acţiuni declanşate de tensiuni psihice şi în tratamentul asociat unor boli nevrotice). Nu doar faptul de a se trezi în spital în urma unei tentative de suicid i se pare o minune, ci şi prezenţa doctoriţei nimfomane, Evelina Leonte, care îi declară dragostea şi se arată ataşată chiar dacă din partea pacientului primeşte doar repulsie. Lixandru nu-şi aminteşte mai nimic din zilele precedente, nu ştie motivul gestului nebunesc şi nu înţelege compasiunea celor din jur. Rămâne acelaşi încăpăţânat la propunerea Evelinei de a-şi petrece următoarele zile în locuinţa acesteia, vrea să se întoarcă în bârlogul lui, fără a mai fi deranjat: nici de Evelina, de intrus şi nici de vecinul Valentin. Până cedează cerinţelor celor apropiaţi (dar gândindu-se întâi că totul e un mare complot împotriva lui, şi că până prezenţa necunoscutului este o înscenare) afirmă: „sunt urmărit peste tot, da, mi se fură destinul, secundă cu secundă, mă lasă în ceaţă nenorocitul.”
Ajuns în locuinţa doctoriţei, sentimentul i se schimbă observând, în detaliu, fiecare facilitate de care va dispune, comparând cu apartamentul său. Schimbul scurt de replici cu Evelina se transformă în dialog, iar dialogul în confesiune tipică lui Alexandru, cu accente filosofice : „Moartea rezolvă tot, nu timpul, timpul este o ficţiune, o amăgire pe care am dus-o până la forma de concept, da, este o adunătură de căcăreze pe care le-am denumit secunde. Suntem obligaţi o viaţă să suportăm înţepăturile lor în măduvă sau în creier”. Momentele de comunicare sunt întrerupte de mişto-uri, filosofări sau izbucniri ale ego-ului bărbătesc, toate uitate după o bine-meritată partidă de dragoste. Lixandru devine el însuşi „nelegiuitul amant” când îl bucură ideea că el de fapt ar face amor cu Gina şi nu cu Evelina.Creierul funcţionează după propriile reguli şi nu ţine cont de împrejurări şi are puteri prea puţin cunoscute. Bucuria de moment a fanteziei se transformă în coşmar, Lixandru fiind martorul (oniric) unei partide de sex cu Gina … din care tocmai el lipsetşe, în locul său găsindu-se „intrusul”. Inconştient, creierul său îl controlează pe cel al tânărului, mai bine-zis îl bântuie cu toate perversiunile, gândurile ascunse şi amintirile nedemne, aceasta fiind legătura dintre cei doi bărbaţi ce poartă acelaşi nume, au aceleaşi trăsături fizice şi de comportament, dar diferă prin vârstă. Lixandru cel tânăr poate fi ceea ce Lixandru – bâtrânul nu a dorit să fie pentru societate, tot ceea ce stă ascuns în interiorul unui suflet şi se revarsă sub formă de venin.
Tânărul Lixandru nu va mai rezista şi îşi va pune capăt zilelor ca urmare a presiunii mentale pe care o exercita dublul său matur. Moartea va mai produce un ultim episod de agitaţie, anchetarea lui Lixandru ca principal vinovat pentru sinucidere conform unui bilet de adio lăsat de victimă, înmormântarea cu aspecte mistice şi, ca lovitură de teatru, retregerea Ginei la mănăstire.
După jumătate de an de la înmormântare, Lixandru pleacă înspre Negru Vodă, având în minte imaginea perversă a Ginei, dar la mănăstire o descoperă pe maica Alexia, care prin transformarea bruscă (atât pe plan fizic cât şi pe plan psihic – patru-cinci ore pe zi şi le petrecea rugându-se pentru sufletul tânărului Lixandru), prin vorbele şi rugăciunile ei, dar mai ales prin privirea ei calmă ce insufla doar linişte, îi limpezeşte sufletul şi gândirea. Slujba vecerniei şi plecare microbuzului scurtează brusc dialogul dintre cei doi.
Romanul se sfârşeşte simbolic, cu o nuntă fantastică; a o zi după vizita făcută Ginei la mănăstire, Lixandru se trezeşte în casă cu naşul Valentin, mireasa Evelina şi vreo douăzeci de nuntaşi , aparent, neinvitaţi. Personajului ce a alunecat pe lângă moarte şi nebunie nu îi vine a crede situaţia în care este pus şi îi vor trebui momente bune şi discuţii cu Valentin până să-şi dea seama de situaţia creată: pe patul de spital Evelina a promis că dacă îl pune pe picioare pe Lixandru îl va lua de soţ. Ritualul se încheie la ieşirea din primărie, unde se stârneşte furtună, pământul crapă şi praful se ridică. Are loc o metamorfoză (a câta?!) a lui Lixandru care, nemaivăzând oameni în jur, aude „Nene, nene, am asistat la o minune” . Apoi, întoarce capul spre mireasă, spre Evelina şi…dă peste zâmbetul ce acoperă faţa Ginei.