Fede's blog s-a mutat la o noua adresa:

http://fede.ro

Blog închis - Ultima postare

De când am devenit student, în 11 luni am avut 12 postări, ultima în februarie a.c. - asta înseamnă că blogul este închis. Mulţumesc celor aproape 5.000 de vizitatori care au intrat pe blog după ultima postare, asta deşi nu am mai făcut sau scris nimic.

urbancolia lui dan sociu

Dan Sociu, cunoscut ca purtător de cuvânt al tinerilor scriitori români, cărţile sale afişând revoltă socială şi o poetică a cotidianului, a debutat ca romancier în 2008, la Editura Polirom cu volumul „Urbancolia”.


Romanul are tentă autobiografică, toate persoanjele sunt construite după persoane reale, iar verosimilitatea este dată şi de naturaleţea descrierii gândurilor şi acţiunilor tânărului Dan (27 ani), aventura cărţilor de poezie pe care le-a publicat, relaţia cu poeta Viviana Muşa – director de imagine al editurii Trei, modul în care Silviu Lupescu i-a oferit post de redactor la editura Polirom(Dan Sociu nu este doar autorul ci şi redactorul Urbancoliei).


Firul epic urmăreşte idila dintre Dan şi Diriga – proaspăt deţinătoare de ziar şi post Tv (acestea erau cadourile din partea ultimei cuceriri, ofiţerul american Derrin R. Smith).


Se ţese şi o întreagă conspiraţia în care sunt implicate diferite personalităţi ale culturii române: Eminescu a fost lichidat de serviciile secrete austriece pentru că era informator american, Nicolae Iorga – colaborator C.I.A. – a iniţiat interzicerea consumului de cannabis pe moti că din cânepă se putea opţine o hârtie mai ieftină decât cea din celuloză, George Enescu a fost spion fără voie ce transporta documente secrete în vioara sa. Mai relatează despre importanţa pe care au avut-o americanii în procesul de aderare a României la U.E., despre proiectele de amplasare a unor baze N.A.T.O. în România sau despre faptul că C.I.A. este o companie cu acţionari care supraveghează economia mondială. Deşi are că vâneaă senzaţionalul, de fapt doar urmeaă anumite direcţii ale romanului contemporan.


De fapt, totul ar fi o destăinuire a lui Dan către Pascal Bruckner (pe prima coperta apare: „Înainte de acest text, eu nu am existat. Nu sînt decît produsul imaginaţiei înfierbîntate a lui Dan Sociu, care m-a conceput într-o seară de beţie, într-un bar din Iaşi. Dacă el s-ar opri din băut şi din scris, eu aş dispărea. Dacă eu dispar, şi el se evaporă.” Pascal Bruckner) despre viaţa neferictă pe care a avut-o, amintiri triste din comunism, succesul ca poet dar neîmplinirea ca om, hipnoza şi nebunia perioadei în care a cunoscut-o pe Diriga,urmată de depresia cauzată de dispariţia ei şi ştergerea oricărei urme că ea ar fi existat, despre cum îşi ajuta mama financiar scriind poveşti pentru reviste feministe, despre virginitata prelungită (un capitol întreg, „...asta e Ultima, îmi spuneam şi gîndul mă umplea de melancolie...” este dedicat ... autosatisfacerii, despre gîndurile perverse şi rememorarea tuturor labelor de pînă atunci – cîteva mii).


Sfârşitul nu este unul tragic: chiar dacă începuse să o iubească pe Diriga şi împreună l-au înşeat pe Derrin, acesta fiind motivul dispriţiei bruşte a Dirigăi, Dan o întâlneşte pe Viviana şi mărtuiseşte, nu doar lui Pascal ,ci şi sieşi: „Cred că de aşa ceva am avut nevoie dintotdeauna: o Directoare de Imagine care să mă iubescă.”


„Urbancolia” este un roman interesant, tipic americănesc, cu suspans, intrigi, limbaj colorat, happy-end, o carte uşor de citit şi digerat.

Cum te simţi când alţii te plagiază?

[Până recent nu mi-am pus problema plagatului, dar în două zile am găsit trei cazuri care se apropie de ceea ce se numeşte plagiat....]

Taverna inchisa...temporar

[acum o saptamana parea o gluma proasta, cu trecerea zilelor gluma s-a ingrosat. se pare ca un moft de-a lui Simirad a inchis trei localuri dintr-un foc: Taverna, 1431 si Finley]

Omul Tavernei

[În Iaşi, Music Pub (fosta Tavernă cu fantome) este unul din locurile unde mă simt mai bine ca acasă. Un local cu studenţi, pentru studenţi, cu preţuri studenţeşti]

taxa de crăciun şi libertatea gândului

[iaşi, 16 decembrie 2008. guvernul a făcut cadou şoferilor o taxa triplă. enjoy the christmas]

[serile trecute mi-a fost dat să aud una din cele mai tâmpite replici (şi aici nu mă refer că era vorba de o replică de cuplu): "ţi-am dat eu voie să gândeşti asta?"]

viţa de vie şi hannibal lecter

[...]

solutie la criza financiara

[...]

aici a vomat goethe

doza de antisemitism

[...]

ce să fac când sunt stresat?

[...]

secretul Evei

[...]

bec in biznis

anunţ

[mulţumesc celor care auvizitat blogul meu, aşa cum este el, plin de imperfecţiuni]

drawings by emi - no comment

Jurnalul Renunţării - a doua zi

Iubirea din filme nu există; nu a existat şi nici nu o va experimenta nimeni. Sunt doar nişte sentimente mimate de persoane care fac acest lucru din motive pur finanicare sau contractuale. Dragostea e plină de imperfecţiuni şi tocmai asta o face mai frumoasă. E ca un sport extrem, rişti, experimentezi, cauţi senzaţii noi, ai parte de adrenalină şi nu ai cum s-o uiţi.

În ultimul timp îl văd pe Gionson (scriu aşa pentru că nici el nu ştie să scrie mai bine, nu are cum şti, e analfabet) pe străzile oraşului şi mă cuprinde, dacă nu spaima, oricum un sentiment straniu: omul acesta a omorât un om în urmă cu două săptămâni şi are parte de libertate deplină (un caz controversta, procese verbale încheiate după ureche şi pline , nu doar de mărutrii false, ci şi de inadecvenţe). Întrebarea rămâne: cine va fi ghinionistul, viitoare victimă. (martorii care au ezitat să spună ceea ce au văzut de frica lui ar trebui să se gândească la acest aspect, el este încă în libertate şi oricând poate comite o faptă asemănătoare, pe când, declaraţiile lor l-ar fi pus după gratii pentru vreo 20 de ani, 20 de ani de linişte precară în oraş)

De două săptămâni tot renunţ la ţigări. Fiecare ţigară este ultima până aprind o alta. Am o oră de când m-am lăsat iar - asta până mâine dimineaţă (poate la facultate măcar o să mai reduc din doza zilnică de nicotină dacă nu voi reuşi să renunţ la ea). Tot mai multă cafea în fiecare zi şi tot mai mare cheful de somn – nu mă satur de leneveală. Anunţ important: vând lene în cantităţi industriale! Posibilii clienţi sunt rugaţi să mă contacteze personal (tranzacţie e super uşoară din moment ce lenea este molipsitoare).

Am răcit (nu degeaba simţeam frigul în oase în ultimul timp). dimineaţă am hoinărit (o noua vizită fostului liceu; vreo două cafele, o fisă de biliard şi jumătate de pachet de ţigări ); ziua cât a fost de lungă (şi asta e naspa, a venit toamna, s-a micşorat durata zilei) am stat în pat, m-am uitat la câteva episoade din CSI şi am dormit. Spre seara ceva mai bine, am ieşit să completez nevoia de cafeină (cu nişte Coke), nicotină şi vorbe cu prietenii – fericit că am întâlnit prieteni după mai bine de-o luna, am avut cui să descarc sufletul de balast. Tuşesc, îmi curge nasul şi scuip des. De reţinut: nu mai trebuie să dorm noaptea în pantaloni scurţi şi maiou, e frig!

„Liceu, cimitir al tinereţii mele…” a devenit un fel de parc…zoologic. Tot mai mulţi ţărăşeni păşesc pragul liceului. Şmecheraşi care nu ştiu tabla înmulţirii, dar sunt „macho”, piţipoance care nu ştiu să spună o propoziţie (nu am pretenţii de frază) fără să silabisească sau să se bâlbâie, elevi crispaţi şi mulţi perdanţi. M-am îngrozit când am văzut numărul navetiştilor ce aşteptau după ore microbuze spre casele lor de la sate. Pasul a fost deja făcut, din liceu teoretic a devenit grup şcolar. Încă puţin şi devine ŞAM (şcoală de artă şi meserii); mă bucur că am terminat în toamnă, am avut parte de colegi de promoţie tde treabă.

Multe vorbe , dar puţină acţiune. Emoticonuri ce se îndrăgostesc şi netul care cade când ţi-e lumea mai dragă. Sentimente fugare şi idei tâmpite ce-mi populează creierul. Niciun regret, nicio renunţare. Mă întreb, asta e a doua zi din jurnalul renunţării sau timpul s-a topit, trăiesc continuarea primei zile?

Botoşaniul de acum 100 de ani (imagini)

Jurnalul Renunţării - prima zi

m-au durut dinţii: dimineaţă m-am chinuit cu sucurile reci şi cafeaua caldă, la amiază cu nişte bomboane primite rest, iar seara cu berea şi vinul rece. în tot acest timp ţigările îmi şuierau printre dinţi de parcă la celălat capăt erau femei goale şi nu scrum. vorbind de scrum, săptămâna asta am trecut pe la liceu pentru prima dată în postura de student şi nu elev - a fost o senzaţie stranie (şi m-am simţit atât de bine jucând handbal cu baieţi din clasele de-a 11-a, parcă aş fi avut eu ora de educaţie fizica, nu ei). prin pauzele lor, pe unii i-am corupt la o cafeluţă, împreună cu foşti colegi, eventual alţi prieteni. şi, când unul din cei prezenţi trăgea chiulul (pare-mi-se că la biologie) să putem sta liniştiţi la un suc şi nişte pahare de vorbe acidulate, am văzut prima ninsoare din anul acesta…nu sunt nebun, aşa sunt eu, aşa văd eu lucrurile: duceam ţigara spre gură, iar ventilatorul din separeu a produs minunea, scrumul adunat de vre-un minut de fumat de fumat (cam un sfert de ţigară) a început să cadă ca fulgii de zăpadă din pastelurile lui alecsandri.

i-am văzut ochii mari şi frumoşi. cu timpul cred că mă voi obişnui să le citesc mesajele criptate, acum doar bâgui câte ceva. până azi parcă vedeam prin ea, dar s-a întâmplat ceva, o shimbare a unghiului de percepţie. pot spune că abia acum am văzut-o cu adevărat ( reamon – supergirl :-?), are şi ea defectele ei, dar tocmai ele îi dau farmecul. căutând perfecţiunea îţi iroseşti viaţa, treci pe lângă tot ce înseamnă împliniri şi rateuri ca dintr-o maşină scumpă prin faţa unor pietoni amărâţi. concluzia, dacă o vei surprinde, va fi că prin simpul fapt de a fi oameni am ratat şansa de a fi perfecţi.

998 de cuvinte am schimbat între noi ca într-un joc de cărţi repetat obsesiv, oarecum mecanic, 998 de cuvinte schimbate într-un joc în care nimeni nu pierde, nimeni nu are ce câştiga, miza suntem noi.

e toamnă şi băncile parcurilor sunt goale. la fel şi sufletele unora sau buzunarele mele – şi continui să fumez, renunţarea e departe, la fel şi unele gânduri, câteodată şi m.p.f.

Jurnalul Renunţării (I)

(prolog, în loc de argumentul - introducere)

hai să inventăm mitul adolescentului rebel ca

să nu recunoaştem ce părinţi nasoli suntem

până la urmă e un coşmar : dacă nu îl povestesc cuiva, nu scap de el, mă urmăreşte, îmi urmăreşte ochii, îmi invadează creierul doar la o clipire. de fapt, toate aceste obsesii nu sunt decât nişte vise urâte. vreau să renunţ la ele, vreau să le scriu şi să împovărez pe altcineva cu ele, poate pe alţii nu îi va chinuia aşa de tare, unii poate sunt incompatibili, eu – eu sunt sătul.

renunţarea înseamnă şi recunoaştere: să recunosc că sunt un om 100% şi că sunt slab, am slăbiciuni şi multe vulnerabilităţi; înseamnă să îmi asum, cu greu, faptul că trăiesc într-o societate pe care abia o (re)cunosc, că mă lovesc de realitate ca de un perete de pexiglas pus în calea mea.

vreau să renunţ la o parte din mine ca la o parte fizică, un apendice umflat ce a început, nu doar să mă deranjeze , ci să îmi apropire moartea. nu, la moarte vreau să renunţ. mi-o asum doar că să o pot renega: nu va fi moartea mea, moartea e cel mai tâmpit dar pe care-l primim la naştere şi de care ne-am putea lipsi; nu eu am cerut să mă nasc, mi-aţi dat viaţa, vă mulţumesc, dar am şi eu un drept, o rugăminte (nu voi ajunge, însă, să vă implor), nu-mi daţi moartea! nu vreau să trăiesc o veşnicie, vreau doar să-mi păcălesc moartea, să o amân până la amnezie, să îmi înscenez dispariţia, să vă pun pe toţi să vă faceţi tatuaje cu mine să ştiu că nu mă uitaţi, că nu contează trupul meu îngropat, nici oscioarele de pe fundul gropii, ci că voi nu m-aţi uitat.

vreau să renunţ la nesiguranţă, la toate ezitările, la toate dimineţile când mă trezesc ca şi când nu aş fi închis un ochi, la bere şi la o parte din ţigări, la vorbele porcoase pe care le arunc, la cele frumoase pe care nu le spun (asta ar însemna să le spun, reţeta de urmat: un compliment pe zi , oricărei persoane de sex feminin, de preferat cineva care nu prea este obişnuită cu aşa ceva), la toate cafelele pe care le beau fără o ţigară (ţigările la care nu renunţ se fumează doar la o cafea sau show-uri, niciodată în momente de singurătate).

m-am săturat de complexe; sătul de prejudecăţi; azi nu am dorinţe imposibile: vreau să renunţ în numele tuturor celor ca mine la pietonii ce trec pe străzi/bulevarde/pietonale largi şi nu-şi dau ghionturi deşi au spaţii libere la îndemână, la maşinile ce îngreunează traficul, la şoferii care nu ştiu că frâna trebuie apăsată când ajungi la destinaţie şi nu pentru a evita un accident din cauza vitezei excesive, oraşe mici şi monotone, capitale supra-aglomerate.