Jurnalul Renunţării - a doua zi

Iubirea din filme nu există; nu a existat şi nici nu o va experimenta nimeni. Sunt doar nişte sentimente mimate de persoane care fac acest lucru din motive pur finanicare sau contractuale. Dragostea e plină de imperfecţiuni şi tocmai asta o face mai frumoasă. E ca un sport extrem, rişti, experimentezi, cauţi senzaţii noi, ai parte de adrenalină şi nu ai cum s-o uiţi.

În ultimul timp îl văd pe Gionson (scriu aşa pentru că nici el nu ştie să scrie mai bine, nu are cum şti, e analfabet) pe străzile oraşului şi mă cuprinde, dacă nu spaima, oricum un sentiment straniu: omul acesta a omorât un om în urmă cu două săptămâni şi are parte de libertate deplină (un caz controversta, procese verbale încheiate după ureche şi pline , nu doar de mărutrii false, ci şi de inadecvenţe). Întrebarea rămâne: cine va fi ghinionistul, viitoare victimă. (martorii care au ezitat să spună ceea ce au văzut de frica lui ar trebui să se gândească la acest aspect, el este încă în libertate şi oricând poate comite o faptă asemănătoare, pe când, declaraţiile lor l-ar fi pus după gratii pentru vreo 20 de ani, 20 de ani de linişte precară în oraş)

De două săptămâni tot renunţ la ţigări. Fiecare ţigară este ultima până aprind o alta. Am o oră de când m-am lăsat iar - asta până mâine dimineaţă (poate la facultate măcar o să mai reduc din doza zilnică de nicotină dacă nu voi reuşi să renunţ la ea). Tot mai multă cafea în fiecare zi şi tot mai mare cheful de somn – nu mă satur de leneveală. Anunţ important: vând lene în cantităţi industriale! Posibilii clienţi sunt rugaţi să mă contacteze personal (tranzacţie e super uşoară din moment ce lenea este molipsitoare).

Am răcit (nu degeaba simţeam frigul în oase în ultimul timp). dimineaţă am hoinărit (o noua vizită fostului liceu; vreo două cafele, o fisă de biliard şi jumătate de pachet de ţigări ); ziua cât a fost de lungă (şi asta e naspa, a venit toamna, s-a micşorat durata zilei) am stat în pat, m-am uitat la câteva episoade din CSI şi am dormit. Spre seara ceva mai bine, am ieşit să completez nevoia de cafeină (cu nişte Coke), nicotină şi vorbe cu prietenii – fericit că am întâlnit prieteni după mai bine de-o luna, am avut cui să descarc sufletul de balast. Tuşesc, îmi curge nasul şi scuip des. De reţinut: nu mai trebuie să dorm noaptea în pantaloni scurţi şi maiou, e frig!

„Liceu, cimitir al tinereţii mele…” a devenit un fel de parc…zoologic. Tot mai mulţi ţărăşeni păşesc pragul liceului. Şmecheraşi care nu ştiu tabla înmulţirii, dar sunt „macho”, piţipoance care nu ştiu să spună o propoziţie (nu am pretenţii de frază) fără să silabisească sau să se bâlbâie, elevi crispaţi şi mulţi perdanţi. M-am îngrozit când am văzut numărul navetiştilor ce aşteptau după ore microbuze spre casele lor de la sate. Pasul a fost deja făcut, din liceu teoretic a devenit grup şcolar. Încă puţin şi devine ŞAM (şcoală de artă şi meserii); mă bucur că am terminat în toamnă, am avut parte de colegi de promoţie tde treabă.

Multe vorbe , dar puţină acţiune. Emoticonuri ce se îndrăgostesc şi netul care cade când ţi-e lumea mai dragă. Sentimente fugare şi idei tâmpite ce-mi populează creierul. Niciun regret, nicio renunţare. Mă întreb, asta e a doua zi din jurnalul renunţării sau timpul s-a topit, trăiesc continuarea primei zile?