Jurnalul Renunţării (I)

(prolog, în loc de argumentul - introducere)

hai să inventăm mitul adolescentului rebel ca

să nu recunoaştem ce părinţi nasoli suntem

până la urmă e un coşmar : dacă nu îl povestesc cuiva, nu scap de el, mă urmăreşte, îmi urmăreşte ochii, îmi invadează creierul doar la o clipire. de fapt, toate aceste obsesii nu sunt decât nişte vise urâte. vreau să renunţ la ele, vreau să le scriu şi să împovărez pe altcineva cu ele, poate pe alţii nu îi va chinuia aşa de tare, unii poate sunt incompatibili, eu – eu sunt sătul.

renunţarea înseamnă şi recunoaştere: să recunosc că sunt un om 100% şi că sunt slab, am slăbiciuni şi multe vulnerabilităţi; înseamnă să îmi asum, cu greu, faptul că trăiesc într-o societate pe care abia o (re)cunosc, că mă lovesc de realitate ca de un perete de pexiglas pus în calea mea.

vreau să renunţ la o parte din mine ca la o parte fizică, un apendice umflat ce a început, nu doar să mă deranjeze , ci să îmi apropire moartea. nu, la moarte vreau să renunţ. mi-o asum doar că să o pot renega: nu va fi moartea mea, moartea e cel mai tâmpit dar pe care-l primim la naştere şi de care ne-am putea lipsi; nu eu am cerut să mă nasc, mi-aţi dat viaţa, vă mulţumesc, dar am şi eu un drept, o rugăminte (nu voi ajunge, însă, să vă implor), nu-mi daţi moartea! nu vreau să trăiesc o veşnicie, vreau doar să-mi păcălesc moartea, să o amân până la amnezie, să îmi înscenez dispariţia, să vă pun pe toţi să vă faceţi tatuaje cu mine să ştiu că nu mă uitaţi, că nu contează trupul meu îngropat, nici oscioarele de pe fundul gropii, ci că voi nu m-aţi uitat.

vreau să renunţ la nesiguranţă, la toate ezitările, la toate dimineţile când mă trezesc ca şi când nu aş fi închis un ochi, la bere şi la o parte din ţigări, la vorbele porcoase pe care le arunc, la cele frumoase pe care nu le spun (asta ar însemna să le spun, reţeta de urmat: un compliment pe zi , oricărei persoane de sex feminin, de preferat cineva care nu prea este obişnuită cu aşa ceva), la toate cafelele pe care le beau fără o ţigară (ţigările la care nu renunţ se fumează doar la o cafea sau show-uri, niciodată în momente de singurătate).

m-am săturat de complexe; sătul de prejudecăţi; azi nu am dorinţe imposibile: vreau să renunţ în numele tuturor celor ca mine la pietonii ce trec pe străzi/bulevarde/pietonale largi şi nu-şi dau ghionturi deşi au spaţii libere la îndemână, la maşinile ce îngreunează traficul, la şoferii care nu ştiu că frâna trebuie apăsată când ajungi la destinaţie şi nu pentru a evita un accident din cauza vitezei excesive, oraşe mici şi monotone, capitale supra-aglomerate.