"acest roman fierbinte scris cu moartea în gât"

Nelegiuitul amant, Lucian Alecsa

De la primul contact cu romanul scris de Lucian Alecsa, fără a deschide cartea, doar privind coperta găseşti amprenta specifică autorului; titlul, „Nelegiuitul amant” continuă ideea (aparentă) pornită de celelalte două romane ale căror titluri duc cu gândul la sfera juridică („Recurs la joc secund”, 2000 şi „Judecătorul”, 2005).
Asemănările continuă în paginile romanului, prin secvenţele fantastice (un termen mai potrivit ar fi „metafizice”): fie că este vorba despre exeprienţa personajului-narator din „Recurs la joc secund” al cărui suflet este capturat de către pictorului Emil într-un tablou (episod ce aminteşte de romanul „The Portret of Dorian Gray ” , Oscar Wilde), fie că este vorba de judecătorul Paul Racu (cunoscut ca scriitor drept Pablo Racu) cercetat pentru dispariţia unui concetăţean ca urmare a publicării unui roman, „Faima de dincolo de moarte” în care personajul , inspirat din realitatea rodeşteană, moare subit (se poate face o aluzie la cazul Arthur C. Doyle, creatorul personajului Sherlock Holmes, când autorul a primit ameninţări serioase după ce într-una din creaţiile sale publicate l-a ucis pe Sherlock Holmes); fie că este vorba de trăirile şi transformările lui Lixandru Alecsandu.
La baza romanelor stă afirmaţia „Nu se poate, lumea-i pe dos, ce caut eu în aceste loc care nu-mi este cunoscut?” (afirmaţia lui Pablo, „Judecătorul”, pagina 183). Universul creat de Lucian Alecsa înglobează târguri de tip cimitir, săli de judecată, ospicii, baruri („La Profesor”; „Raiul boschetarilor”, „crâşma lui Herşcu”), psihopaţi, curve, artişti decăzuţi sau misterioşi, orăşeni rupţi de realitate, oameni pasivi şi mereu o entitate ce nu interacţionează cu personajele, dar care îşi face cunoscută prezenţa prin diferite manifestări fantastice.

„tânărul trubadur ce-mi cântă la priveghi”

Lixandru Alecsandru este un scriitor, în vârstă de cincizeci de ani, singur, cu doi copii pe care i-a abandonat şi care face gazetărie pentru a se întreţine. În primele şatezeci de pagini ale romanului este descris un episod monoton din viaţa lui, urmat de întâlnirea şi iniţierea în arta bahică a vecinului Valentin, o avalanşă de gânduri şi sentimente stârnite de întâlnirea cu Ofelia (tânără avocată) şi Gina (tânără profesoară), vulgaritatea celor două dame, aerul mustind a alcool din „raiul boschetarilor” , intrarea în scenă a unui cerşetor descurcăreţ - boschetarul Vasile Dulgheru, a unui coleg de redacţie cam băgăreţ, eşecul în flirt al ziaristului trecut de cincizeci de ani, atmosfera creată de tinerele versate, toate culminând cu o surpriză: apariţia unui personaj ce seamănă leit cu Lixandu Alecsandru , dar care arată mult mai tânăr, ca un posibil fiu „din flori” de existenţa căruia ziaristul se dezice şi care dă peste cap viaţa lipsită de giji a ziaristului.
Următoarele câteva pagini adună şi frământă coca formată din gândurile unui personaj ce suferă o metamorfoză (asemănătoare transformărilor din romanele precedente) : „Pătimaşe convulsii, mă strânge pielea ca o cămaşă de forţă, sufletul îmi înoată într-un mucilagiu greţos, sunt conştient de tot ce-i în jurul meu, îmi priveam mâinile(…), totul era în ordine, da, eram tot eu, numai că mă simţeam un străin în propriul meu trup, sau poate gravitam intratrupesc, tot eu eram orbita, dar şi punctul mişcător de pe ea, ciudat, mai concret, eram ca un spasm, o pulsaţie, nu mai eram subiectul, eram însăşi mişcarea, nu ştiu dacă vi s-a întâmplat să nu-ţi mai recunoşti propria ta persoană, jucam doar rolul unui Lixandru Alecsandu, cică aşa m-ar chema, ce-şi cunoaşte în amănunt personajul pe care trebuie să-l ducă în cârcă, să iasă cu el pe scena lumii şi să se identifice cu el până la suprapunere (…) ”



Personajul supus transformărilor foloseşte procedeul introspecţiei, cercetează fiecare „colţ” al sufletului , analizează, trage conculzii, explică rolul sufletului: „nimeni nu-şi poate defini întregul fiinţei sale, eu mă aştept să fiu altfel, mă târăsc pe brânci ca un melc cu sufletul în spinare, ce casă poate fi mai superbă decât sufletul? aici există cel mai mare confort, acum nu prea sunt sigur cine pe cine duce în cârcă (…)” şi se avântă dincolo de psihanaliză, trece pe tărâmul filosofiei, cu reflexii thanatice: „ce finit zemos poate fi infinitul! moartea se furişează încă de pe când suntem embrioni, din acel moment începe să ne moşească, ne îmbărbătează, ne leagănă, când ajungem să ştim pe ce lume trăim ne aruncă primele iluzii (…) ”

„nelegiuitul intrus”

Paranoia provocată de prezenţa misteriosului personaj (în intimitatea casei audeo o voce: „-Ascultă, babalâcule, nu cumva pe mine mă cauţi? Te văd tare răvăşit…” pe care iniţial o consideră iluzie) îi dezvoltă simţurile („Pe holurile blocului se auzeau voci de bărbaţi, simţurile îmi intraseră în alertă, urechile îmi erau ciulite ca ale unui iepuroi”), îi pulsează în vene teama, dublată de singurătate (înainte de a le întâlni pe Gina şi Ofelia, Lixandru întrerupese relaţia, bazată în principal pe satisfacerea nevoilor carnale şi mai puţin pe sentimente, cu doctoriţa Evelina, nimfomană mereu în căutarea de noi senzaţii şi experienţe). Acum îşi doreşte compania boschetarului Vasile Dulgheru care i-ar mai umple timpul şi i-ar limpezi gândurile. Criza capătă noi conotaţii, îi răscoleşte şi scoate la iveală gândurile şi sentimente îngropate adânc în conştiinţă: „Până la această vârstă n-am comis niciun lucru major; am transcris câteva gânduri aiurite, cică s-ar numi cărţi, dar pe care nu le citeşte nimeni, am făcut doi copii pe care i-am abandonat ca ultimul om, în rest nimic”; monologul vocii străine îi aduce reproşuri, vorbeşte despre un tot unitar care trebui să dispară, fiecare să se descurece pe cont propriu. Astfel Alecsandru ajunge la gândul sinuciderii: „Sinuciderea ar fi o eliberare,o evadare din corsetul insuportabil al corpului, m-aş linişte de-a binelea” limpezit de somnul neliniştit şi considerat „reînviere”. A doua zi gândeşte la rece şi trage concluzii pertinente în legătură cu neliniştile lui: „am să-i fac în ciudă nelegiuitului, n-am să-i dau satisfacţia să mă vadă în ştreang(…)” sau „mă voi strădui să mă răsfăţ în lărgimea gândurilor, o să-i fac în ciudă nelegiuitului intrus.” Începe să ia în considerare faptul că trăieşte iluzii , acest nelegiuit, chiar şi Gina fiind doar plăsmuiri ale propriei imaginaţii cu rolul de a-i colora viaţa.
Vasile Dulgheru, boschetarul, nu este doar un cerşetor mizer ci şi vocea conştiinţei ziaristului aflat în pragul nebuniei:
„ –(…) individul pare dubios. Cică şi seamănă leit cu mine.
- Dar ce, tu nu eşti dubios? Ha…ha…poate te urmăreşti singur, mai ştii ce ai în cap. (…) Toate astea-s doar în mintea ta, poate că nici nu există un asemenea individ. ”
În acest caz, conştiinţa este activată şi provocată de o sută de grame de votcă şi vrea să pună în ordine gândurile celui confuz, să înlocuiască pustiul din suflet: „Nu te las cu una, cu două, descarcă-ţi sufletul şi apoi pleacă unde vezi cu ochii. (…) Nu uita, tu m-ai provocat.”
La un moment dat, luciditatea îl cuprinde le Lixandru care ia în calcul varianta că mintea îi joacă feste: „Of, Doamne, cât o să mă chinui cu fantasmagoriile mele. Mă simt tot mai departe de realitate, chiar dacă înot zilnic în ea.”


„mi se fură destinul, secundă cu secundă”

Necunoscutul îi lasă, într-una din zile o scrisoare în cutie poştală şi îl inţiinţează pe Alex, băitaul lui Valentin, despre demersurile sale de a-l întâlni pe Lixandru. Scrisoare ridică noi semne de întrebare, dar aduce şi anumite lămuriri: „Ce-ar fi să fie vorba de un singur destin plagiat de unul dintre noi? Cu siguranţă, doar eu pot fi plagiatorul”, apoi aminteşte de copilăria petrecută într-o casă de copii, despre revelaţia întrebării „cine sunt eu?”, despre descoperirea lui Lixandru –cel care ar trebui să îi fie tatăl (pentru că este o legătură prea strânsă între existenţa şi gândurile celor doi), iar ca actualitate, despre faptul că s-a îndrăgostit de Gina. Letura scrisorii pune naratarul acţiunii într-o mare dileme şi îl provoacă la brain-storming; apar ideile de conspiraţie, complot, regret că şi-a părăsit copii, înjosirea la care s-a supune dacă ar răspunde scrisorii sau dacă l-ar întâlni, iar calea de scăpare pentru toate acestea ar fi sinuciderea. Deodată pierde şirul gândurilor şi se trezeşte pe un pat străin. „Tulai, Doamne, că bine arăţi, uite aşa învie mortul(…)” este replica lui Valentin, cel care l-a adus la spital în urma unei supradoze de Rudotel (Rudotel, comprimate, conţine medazepanum, se foloseşte pentru susţinerea tratamentului în stări de agitaţie, agresiune şi anxietate, în acţiuni declanşate de tensiuni psihice şi în tratamentul asociat unor boli nevrotice). Nu doar faptul de a se trezi în spital în urma unei tentative de suicid i se pare o minune, ci şi prezenţa doctoriţei nimfomane, Evelina Leonte, care îi declară dragostea şi se arată ataşată chiar dacă din partea pacientului primeşte doar repulsie. Lixandru nu-şi aminteşte mai nimic din zilele precedente, nu ştie motivul gestului nebunesc şi nu înţelege compasiunea celor din jur. Rămâne acelaşi încăpăţânat la propunerea Evelinei de a-şi petrece următoarele zile în locuinţa acesteia, vrea să se întoarcă în bârlogul lui, fără a mai fi deranjat: nici de Evelina, de intrus şi nici de vecinul Valentin. Până cedează cerinţelor celor apropiaţi (dar gândindu-se întâi că totul e un mare complot împotriva lui, şi că până prezenţa necunoscutului este o înscenare) afirmă: „sunt urmărit peste tot, da, mi se fură destinul, secundă cu secundă, mă lasă în ceaţă nenorocitul.”
Ajuns în locuinţa doctoriţei, sentimentul i se schimbă observând, în detaliu, fiecare facilitate de care va dispune, comparând cu apartamentul său. Schimbul scurt de replici cu Evelina se transformă în dialog, iar dialogul în confesiune tipică lui Alexandru, cu accente filosofice : „Moartea rezolvă tot, nu timpul, timpul este o ficţiune, o amăgire pe care am dus-o până la forma de concept, da, este o adunătură de căcăreze pe care le-am denumit secunde. Suntem obligaţi o viaţă să suportăm înţepăturile lor în măduvă sau în creier”. Momentele de comunicare sunt întrerupte de mişto-uri, filosofări sau izbucniri ale ego-ului bărbătesc, toate uitate după o bine-meritată partidă de dragoste. Lixandru devine el însuşi „nelegiuitul amant” când îl bucură ideea că el de fapt ar face amor cu Gina şi nu cu Evelina.Creierul funcţionează după propriile reguli şi nu ţine cont de împrejurări şi are puteri prea puţin cunoscute. Bucuria de moment a fanteziei se transformă în coşmar, Lixandru fiind martorul (oniric) unei partide de sex cu Gina … din care tocmai el lipsetşe, în locul său găsindu-se „intrusul”. Inconştient, creierul său îl controlează pe cel al tânărului, mai bine-zis îl bântuie cu toate perversiunile, gândurile ascunse şi amintirile nedemne, aceasta fiind legătura dintre cei doi bărbaţi ce poartă acelaşi nume, au aceleaşi trăsături fizice şi de comportament, dar diferă prin vârstă. Lixandru cel tânăr poate fi ceea ce Lixandru – bâtrânul nu a dorit să fie pentru societate, tot ceea ce stă ascuns în interiorul unui suflet şi se revarsă sub formă de venin.
Tânărul Lixandru nu va mai rezista şi îşi va pune capăt zilelor ca urmare a presiunii mentale pe care o exercita dublul său matur. Moartea va mai produce un ultim episod de agitaţie, anchetarea lui Lixandru ca principal vinovat pentru sinucidere conform unui bilet de adio lăsat de victimă, înmormântarea cu aspecte mistice şi, ca lovitură de teatru, retregerea Ginei la mănăstire.
După jumătate de an de la înmormântare, Lixandru pleacă înspre Negru Vodă, având în minte imaginea perversă a Ginei, dar la mănăstire o descoperă pe maica Alexia, care prin transformarea bruscă (atât pe plan fizic cât şi pe plan psihic – patru-cinci ore pe zi şi le petrecea rugându-se pentru sufletul tânărului Lixandru), prin vorbele şi rugăciunile ei, dar mai ales prin privirea ei calmă ce insufla doar linişte, îi limpezeşte sufletul şi gândirea. Slujba vecerniei şi plecare microbuzului scurtează brusc dialogul dintre cei doi.
Romanul se sfârşeşte simbolic, cu o nuntă fantastică; a o zi după vizita făcută Ginei la mănăstire, Lixandru se trezeşte în casă cu naşul Valentin, mireasa Evelina şi vreo douăzeci de nuntaşi , aparent, neinvitaţi. Personajului ce a alunecat pe lângă moarte şi nebunie nu îi vine a crede situaţia în care este pus şi îi vor trebui momente bune şi discuţii cu Valentin până să-şi dea seama de situaţia creată: pe patul de spital Evelina a promis că dacă îl pune pe picioare pe Lixandru îl va lua de soţ. Ritualul se încheie la ieşirea din primărie, unde se stârneşte furtună, pământul crapă şi praful se ridică. Are loc o metamorfoză (a câta?!) a lui Lixandru care, nemaivăzând oameni în jur, aude „Nene, nene, am asistat la o minune” . Apoi, întoarce capul spre mireasă, spre Evelina şi…dă peste zâmbetul ce acoperă faţa Ginei.