arhitectura gândului - însemnări răzleţe din adolescenţă(1)

***

când nu ne mai ajung degetele

să ne facem cruce

şi lumânări pentru a străbate întunericul

sfărmăm zei din lut

şi ne hrănim cu cioburi

***

ploaia-mi spală ultimele urme,

vântu-mi împrăştie paşii.

ieri am murit

şi mi-am îngropat existenţa în zâmbetul tău.

te rog, azi, aprinde-mi o lumânare la căpătâi,

eu nu mai am forţa de a renaşte,

nici curajul,

nici inima.

zâmbeşte prietenilor

să le aminteşti de mine,

pe mâine, te rog,
zâmbeşte pentru mine.

***

când nu mai avem rude şi prieteni

modelăm bulgări de lut

fără a ţine cont de asemănarea noastră,
ne ascundem capetele grele sub pământ,

vom simţi fiecare pas pe care îl face vântul...

trupul e doar carnea cu care ne îmbrăcăm existenţa

şi ce carne e haina asta!

***
de paşti se aprind lumânări

la mine inima

cu o flacără verde

prin care văd chipuri colorate

nici urmă de chin,

tinereţea este o rană

pe pieptul tău cald

***

de aici încep visele,

regretele se metamorfozează,

coşmarul devine spaţiul acţiunii.
doar zâmbetul, atingerea, poate sărutul

să fie ceva mai mult decât întunericul personal,
lumina

...poate...

pipăie-mi venele
şi nu-mi stinge ţigara de piele